GEORGE
COȘBUC (1866-1918)
150
DE ANI DE LA NAȘTERE
George
Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc,
judeţul Bistriţa-Năsăud — d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet român din
Transilvania. A fost al optulea dintre cei paisprezece copii ai preotului
greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei, fiica unui preot greco-catolic.
Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în
tovărăşia basmelor povestite de mama sa.
Despre
începuturile sale literare George Coşbuc mărturiseşte: “Cea dintâi poezie
am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai
am şi nici nu ştiu ce era, insa imi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am
publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti”.
Debutul
publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna
din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava
versificată Filosofii şi plugarii.
În
august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va
consemna cu entuziasm evenimentul: “De vreo două săptămâni avem aici pe
Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse
capete”. Mişcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziţiei
lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a
literaturii culte, şi către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre
idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român.
Anii
petrecuţi în redacţia Tribunei sibiene (1887 – 1889) alături de I. Slavici vor
culmina cu apariţia poemului Nunta Zamfirei, un poem – spectacol
admirabil, care l-a impresionat chiar şi pe Titu Maiorescu.
Spre anul 1889, Tribuna începe
să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor posturi, printre care
şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă
la Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889.
Coșbuc publică la Convorbiri
literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care
şi Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă
boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma,
1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea
din urmă, 1893).
În 1893 îi apare primul volum de
versuri, Balade şi idile; editează în colaborare cu I.L. Caragiale şi
I. Slavici, revista Vatra (1894). În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora
editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu,
Alexandru.
Conduce revista Viaţa literară, este
numit în postul de referendar în Administraţia Casei Artelor (1906). Din 1907
lucrează intens la traduceri.
În august 1915 moare Alexandru,
fiul poetului, într-un accident de automobil. Coşbuc suportă foarte greu
lovitura, se izolează, încetează să mai publice. “O mare nenorocire a atins
pe George Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte,
care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai
înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide”, scria N. Iorga
în toamna acestui an.
La Bucureşti, George Coşbuc a
mai făcut parte şi din conducerea revistelor Vatra (1894), Foaie
interesantă (1897), Sămănătorul (1901) şi Viaţa literară.
Înfiinţată la 1 ianuarie 1894, la Bucureşti, revista Vatra, concepută
în descendenţa Daciei literare şi a Tribunei va apărea doar în 44 de numere,
bilunare, până în august 1896.
“La 9 mai 1918, poetul
George Coşbuc moare la Bucureşti. Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia
s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru …” spunea Bogdan-Duică la
înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel
care afirmase mai demult că “poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate
extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele
cuvinte: “Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei
până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia
care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui
palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor
nevăzut.”
În ziarul Lumina, din Bucureşti, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918,
articolul George Coşbuc, afirmând printre altele: “Coşbuc e primul poet pe
care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi
în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine.
Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o
fraternitate profundă cu dânşii … A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni,
fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit
împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină,
sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul
românesc.”
Volume de versuri:
Balade și idile, București, 1893;
Fire de tort, București, 1896;
Ziarul unui pierde-vară, București, 1902;
Cântece de vitejie, București, 1904
Bibliografie:
www.arspoetica.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu