Când eu începusem a umbla la școală, Huțu
era printre băieții de care îmi era frică.
Îl văd parcă și acum umblând cu o vergea
în mână pe dinaintea băncii și privind de la înălțimea diregătoriei sale de
"cenzor"
Întorcându-mă acasă după cele dintâi ceasuri petrecute la
școală, sufletul îmi era plin de minunățiile ce văzusem.
Eram în pădure; adunaserăm alune și el mi le spărgea,
luând din când în când câte una și pentru sine.
Și zicându-le aceste, Budulea râdea ca omul gata de a
face o poznă din cele mai minunate.
Seara a ieșit din casă cu lumânarea aprinsă, a pus
lumânarea pe masa cea mare din școală și a urmat a se plimba până ce a ars
toată lumânarea.
— Doamne! tu ești bun și nu mă plâng, dar dacă mi-ai fi
dat un singur băiat, ți-ar fi părut și ție bine, văzând ce om aș fi scos din
el.
(Ioan Slavici- Budulea Taichii)
Şi mă-ta, când a dat de copilă că nu-i,
a început a-şi smulge părul din cap şi a boci înnăduşit, zicând: Vai de mine şi de mine,copila mea, au stră puns-o turcii!
— Strânge repede ce mai ai, până când
nu vine baba, şi hai să fugim cu
pluta ceea la frate-meu Vasile, în Borca, zise Dumitru, căci plutele începură a
umbla.
(Ion Creangă – Amintiri din copilărie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu