Scrieți o compunere de 15-25 de rânduri în care să prezentați trăsăturile personajului principal din fragmentul de mai jos.
În redactarea compunerii vei avea în vedere:
-precizarea mijloacelor de caracterizare a personajului principal;
-exemplificarea mijloacelor de caracterizare;
-numirea a cel puțin trei trăsături ale personajului principal;
-ilustrarea trăsăturilor prin raportare la situații/întâmplări semnificative din text;
-adecvarea conținutului la cerință;
-respectarea limitelor de spațiu indicate.
Cele ce vreau sã povestesc s-au petrecut de asemenea într-un mic oras, un oras cu strãzi prost pietruite si cu multi pomi, unde fiecare stie totul despre celãlalt, într-atât sunt de putini si de plictisiti oamenii acolo.
Un om din cale afarã de ciudat locuia în orasul acesta, omul acesta nu era prea înalt, cam gros si schiopãta de-a binelea de un picior, avea niste ochi foarte strãlucitori si un surâs din cele mai plãcute din câte mi-a fost dat sã vãd.
Pânã aici, nu-i asa, nimic ciudat. Dar omul nostru, cu toate cã arãta ca toti oamenii, pãrea cã tine cu tot dinadinsul sã se deosebeascã prin purtarea lui de ei. Asa, de-o pildã, el avea o casã mare de piatrã, cu nenumãrate feresti înguste si boltite pe care însã nu le deschidea niciodatã; în jurul casei era o imensã grãdinã unde nu cred sã fi lipsit vreun soi de plantã, cea mai mare parte a vietii sale omul cel ciudat si-o petrecea acolo, îngrijind cu o neistovitã dragoste fiece firisor de iarbã, si totusi nimeni nu vãzuse pe dinãuntru acest mic paradis, adicã vom vedea numaidecât cã aproape nimeni.
Când mergea pe stradã, el avea totdeauna o carte în mânã, din care citea mergând si se lovea mereu de oameni, de felinare si case, iar dacã îi vorbeai, dupã ce te privea o clipã batjocoritor, fãcea un "Hm", care pãrea cã vine din burta lui rotunjitã, si pleca schiopãtând mai departe, si totusi nu era rãu, nu, Doamne fereste! dimpotrivã, marea lui avere (cãci era foarte avut) si-o cheltuia pentru un singur lucru, ca sã facã bucurie copiilor. Nu-si poate cineva închipui ce dragi îi erau. Ținea sã fie prieten cu fiecare, la început se adresa copilului cam în felul acesta: "Toto, ia vino la mosul, sã fim prieteni". Si, ciudat, copiii n-aveau fricã de el, i se repezeau deodatã în brate, oricât ar fi fost de mici si speriosi. Din pricinã cã nu vorbea decât cu copiii si din pricinã cã fiecãruia, pânã a nu-i sti numele, îi spunea Toto, lumea îi zicea "Toto". În orasul acela trãiau, desigur, cei mai fericiti copii. Dacã vreun micut zdrentãros, cu nasul vânãt si murdar, stãtea vrãjit lângã vitrina magazinului cu jucãrii, Toto rãsãrea ca din pãmânt lângã el. Privea câteva clipe, dus pe gânduri, vitrina, se schimba de pe un picior pe celãlalt si dupã ce tusea de câteva ori, ca pentru a-si stãpâni o mare emotie, îl ruga pe copil sã-i facã plãcerea de a-si alege o jucãrie, dar una oricât de scumpã, pe care, iatã, va plãti-o el imediat. Putin timp dupã venirea lui în oras, Toto cunostea toti copiii si era cunoscut de toti; când el trecea prin grãdina publicã, toti omuletii îsi lãsau jocul si-l înconjurau, i se agãtau de haine, uneori pãtându-i-le si rupându-i-le din prea mare zel, si Toto lãsa imediat cartea si începea cine stie ce poveste caraghioasã, de sã te strâmbi de râs.
Poate cã-n celelalte orase vor fi existând copii care sã nu creadã în existenta zânelor si a lui Mos Crãciun, în orãselul nostru însã, datoritã lui Toto, asa ceva n-avea cum sã se întâmple.
Un om din cale afarã de ciudat locuia în orasul acesta, omul acesta nu era prea înalt, cam gros si schiopãta de-a binelea de un picior, avea niste ochi foarte strãlucitori si un surâs din cele mai plãcute din câte mi-a fost dat sã vãd.
Pânã aici, nu-i asa, nimic ciudat. Dar omul nostru, cu toate cã arãta ca toti oamenii, pãrea cã tine cu tot dinadinsul sã se deosebeascã prin purtarea lui de ei. Asa, de-o pildã, el avea o casã mare de piatrã, cu nenumãrate feresti înguste si boltite pe care însã nu le deschidea niciodatã; în jurul casei era o imensã grãdinã unde nu cred sã fi lipsit vreun soi de plantã, cea mai mare parte a vietii sale omul cel ciudat si-o petrecea acolo, îngrijind cu o neistovitã dragoste fiece firisor de iarbã, si totusi nimeni nu vãzuse pe dinãuntru acest mic paradis, adicã vom vedea numaidecât cã aproape nimeni.
Când mergea pe stradã, el avea totdeauna o carte în mânã, din care citea mergând si se lovea mereu de oameni, de felinare si case, iar dacã îi vorbeai, dupã ce te privea o clipã batjocoritor, fãcea un "Hm", care pãrea cã vine din burta lui rotunjitã, si pleca schiopãtând mai departe, si totusi nu era rãu, nu, Doamne fereste! dimpotrivã, marea lui avere (cãci era foarte avut) si-o cheltuia pentru un singur lucru, ca sã facã bucurie copiilor. Nu-si poate cineva închipui ce dragi îi erau. Ținea sã fie prieten cu fiecare, la început se adresa copilului cam în felul acesta: "Toto, ia vino la mosul, sã fim prieteni". Si, ciudat, copiii n-aveau fricã de el, i se repezeau deodatã în brate, oricât ar fi fost de mici si speriosi. Din pricinã cã nu vorbea decât cu copiii si din pricinã cã fiecãruia, pânã a nu-i sti numele, îi spunea Toto, lumea îi zicea "Toto". În orasul acela trãiau, desigur, cei mai fericiti copii. Dacã vreun micut zdrentãros, cu nasul vânãt si murdar, stãtea vrãjit lângã vitrina magazinului cu jucãrii, Toto rãsãrea ca din pãmânt lângã el. Privea câteva clipe, dus pe gânduri, vitrina, se schimba de pe un picior pe celãlalt si dupã ce tusea de câteva ori, ca pentru a-si stãpâni o mare emotie, îl ruga pe copil sã-i facã plãcerea de a-si alege o jucãrie, dar una oricât de scumpã, pe care, iatã, va plãti-o el imediat. Putin timp dupã venirea lui în oras, Toto cunostea toti copiii si era cunoscut de toti; când el trecea prin grãdina publicã, toti omuletii îsi lãsau jocul si-l înconjurau, i se agãtau de haine, uneori pãtându-i-le si rupându-i-le din prea mare zel, si Toto lãsa imediat cartea si începea cine stie ce poveste caraghioasã, de sã te strâmbi de râs.
Poate cã-n celelalte orase vor fi existând copii care sã nu creadã în existenta zânelor si a lui Mos Crãciun, în orãselul nostru însã, datoritã lui Toto, asa ceva n-avea cum sã se întâmple.
(Magda Isanos- Toto)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu