Lăsata Secului reprezintă ultima zi când
se mai poate mânca "de dulce", înainte de a începe unul din cele
patru mari posturi rânduite in Biserica Ortodoxa (Postul Nașterii Domnului,
Postul Sfintelor Paști, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel și Postul
Adormirii Maicii Domnului).
Postul cel Mare sau Postul Sfintelor Paști
este singurul care are două Lasata Secului, unul pentru carne, celălalt pentru
lactate, ouă și pește.
În lumea satului, Lasata Secului de Paști
păstreaza acte rituale specifice unui inceput de An Agrar celebrat la echinocțiul
de primavara. In acest sens, prof. dr. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea Paștelui în raport cu
echinocțiul de primăvară și faza lunară, cele mai importante sărbători și
obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lăsatul Secului
și la Rusalii”.
Lăsata Secului este momentul de cumpănă
dintre vechiul și noul An Agrar, un
scenariu ritual de îmbătrânire și înnoire a timpului, în care ritualurile si
datinile pregătesc evenimentul și-l consfințesc – adică sunt împărțite simetric
într-un ciclu de sărbători care au loc de-a lungul a doua săptămâni, o parte
dintre ele fiind celebrate înaintea Lăsatului Secului in "Săptămâna
Nebunilor”, altele după, în săptămâna “Caii lui Sântoader”[1].
Sărbătorile tradiționale desfășurate pe
parcursul acestor două săptămâni sunt despărțite simetric de sărbătoarea
nocturnă a Lăsatului de Sec, cunoscută sub diferite denumiri zonale: Strigatul peste sat, Priveghiul cel Mare,
Alimori, Hodaițe, Animolile, Moroleuca etc.
și păstrează anumite elemente care sunt specifice nopții dintre ani.
În comuna Afumați această sărbătoare nocturnă se numește ”Olelie”,
nume întâlnit în puține localități și a cărui origine nu este foarte bine
cunoscută. Am întâlnit denumirea și într-o nuvelă a lui Fănuș Neagu, intitulată
”Ningea în Bărăgan (Olelie)”, a cărei
acțiune este plasată în satul Suligatu, menționându-se însă faptul că acest
obicei se păstrează în mai multe sate din Bărăgan.
Anumite studii menționează ca termeni
folosiți în Muntenia pentru această sărbătoare: Urlălie, Urălie, Olelie.
Etimologia cuvântului ”olelie” este greu de precizat. Ion
Căliman în studiul său ”Restructurări tematice şi conotative într-un
obicei tradiţional din zona Făgetului –Strigarea peste sat” încearcă explicarea denumirilor din zona
respectivă, precizând însă că ”etimologic
este greu şi, totodată, riscant de precizat originea denumirii obiceiului, căci
este recunoscut faptul că etimologiile populare au dat naştere de multe ori
unor cuvinte curioase, chiar bizare pentru noi astăzi, dar care în mentalitatea
şi graiul tradiţional au funcţionat şi s-au păstrat cu rigurozitate (fenomenul
mai poate fi constatat şi în unele balade, colinde, oraţii ori descântece
zonale)”. Acesta încearcă însă explicarea termenilor de ”alimoli”
sau ”animoli” prin existența unor interjecții inițiale (ali, alei, alelei) de
la care se presupune că s-a ajuns la la actualele formule de strigări, repetate
ca un laitmotiv de atenţionare a auditoriului (comunitatea sătească) şi de
ritmare specială a strigărilor. Procedând într-un mod similar, am putea crede
că termenul ”olelie” provine de la interjecții de tipul ”oleo”, care înseamnă ”aoleu”.
Originea
obiceiului se pierde în negura timpului. În timp ce unii îl consideră
de origine slavă, alții consideră că acesta provine de la daci, la care exista
obiceiul roților de foc asociate
unor ritualuri agrare de sporire a fertilității pământului și de
asigurare a rodniciei pământului în noul sezon agrar. Dacii
aprindeau focuri ritualice pentru purificarea pământului, pentru alungarea
spiritelor rele și pentru a se bucura de o recoltă bogată în sezonul agrar
aflat la început.
Ritualul
acestei sărbători, în ciuda denumirilor diferite, este
destul de asemănător în satele unde se mai practică. Ion Căliman menționa că ”indiferent de zonă, au următoarele
caracteristici: în seara cuvenită (Joi Mari din Săptămâna Mare a Paştilor, sau,
mai rar, în prima seară de Lăsata Secului) se constituie grupuri de săteni, cu
precădere bărbaţi, mai ales tineri, iar mai recent şi copii, care, după
aprinderea de lumânări la crucile şi mormintele celor trecuţi în lumea „fără
dor” şi împărţitul pomenilor în cimitir (în ultimul timp, mai ales dulciuri
pentru copii), peste mormintele strămoşilor, urcă pe dealurile ce mărginesc
satul, de-o parte şi de alta, ori pe
uliţele satelor de luncă şi, în unele cazuri, chiar în cimitir („progage”) şi
aprind focuri pe care le întreţin până târziu noaptea. De fapt, până la
terminarea „strigărilor”. Tradiţional, grămada de priveghi este formată din
tulei („tuluji”) scoşi din ieslea vitelor, adunaţi peste iarnă, ienuperi
(„jârepeni”), lemne, crengi, iar mai nou şi din cauciucuri uzate, pentru ca
focul să ţină mai mult. Mai întâi se bate un par în pământ (ca centru, stâlp al
focului), în jurul căruia se clădesc celelalte materiale, asemenea facerii unei
clăi de fân. În satele de şes se aprind şi în locuri virane câteva focuri, care
sunt păzite de tineri, copii şi bărbaţi mai în vârstă.
Participanţii îşi confecţionează din
timp sau în aceeaşi zi un fel de torţe, numite în zonă „moroleuci”,
„feşciloane”, „feşcile”, iar, mai nou, „paraşute” ori „rachete”, făcute din
cârpe, dârze, câlţi, drăgăloci, coajă uscată de lemn, fuior, iască (burete de
copac), buret, cauciuc. Acestea se leagă bine în jurul unui băţ bun de azvârlit
(de 60 – 80 cm) şi apoi, şomoiogul („feşciloniul”) astfel confecţionat, se
îmbibă cu petrol, benzină sau motorină, pentru a se aprinde mai repede. Torţele
se aprind şi se aruncă, pe rând, în sus, sau pe coasta dealului la vale, înspre
sat şi înspre presupusul auditoriu (comunitatea sătească), fie deasupra
mormintelor, în satele în care nu se mai obişnuiesc şi strigările specifice, ci
numai facerea focurilor şi aruncarea torţelor.
În unele sate se confecţionau şi
cercuri (sau roţi) din crengi, nuiele sau din rotilele plugului, învelite în
câlţi, dârze sau paie, care, la sfârşitul strigărilor, se aprindeau şi se rostogoleau
la vale, către sat, în urale generale. Tot în final, când focurile se mai
domolesc, în unele locuri tinerii organizează un fel de întreceri iniţiatice,
probe ale destoiniciei, concursuri ad-hoc de sărituri peste foc, în semn de
purificare (focul, apa şi alte obiecte şi substanţe au, în credinţa
tradiţională, un pronunţat rost purificator). Astăzi, în majoritatea cazurilor,
se aprind focuri şi se aruncă torţele doar în cimitir”.
Dar
primul care descrie acest obicei a fost Dimitrie Țichindeal (preot, poet,
cărturar, numit de Eminescu în”Epigonii” ”gură de aur”) la începutul secolului
al XIX-lea: „...Tocmai de la
romanii cei de mult, care (în) februarie în 22 aveau sărbătoarea dumnezeiții
Fornacalia sau fornicas, adecă cuptoriu zis, care în alte jertve aprindeau grâu
cu paie neîmbletite în cinstea dumnezeitii – au luat, si până în ziua de astazi
îl țin, obiceiul că la lăsatul de carne (...) făceau feciorii foc seara și
aprindeau hodaițe făcute de paie...”
Iată
cum descrie Fănuș Neagu acest obicei în
nuvela menționată: ”De Lăsata-Secului (…)
e obiceiul să se dea câinii în jujău, iar noaptea să se aprindă focuri pe
movile și flăcăii să strige olelie, să strige adică numele fetelor râmase
nemăritate și să spună lumii ce beteșuguri au. Pe alocuri nu sunt iertate nici
femeile cu bărbat, bănuite că ar călca strâmb.”
Folcloristul
Simion Florea Marian, în ”Sărbătorile la
români” consideră că această datină este sărbătorită numai de către românii
din Banat și Transilvania, care o numesc ”Alimori”,
dar și Priveghi, Hodăițe, Hodaize,
Hopaize și Opaiț. El prezintă
desfășurarea evenimentului așa cum îl relatează B. P. Hasdeu: ”se face în unul sau mai multe locuri foc,
fiecare părtaș aducând partea sa de lemne, paie etc. Acolo cântă, strigă, joacă
și urează sau chiuie poporul format din tineri și bătrâni. Acest foc se numește
Priveghi. În intervalul petrecerii iau tinerii din focul priveghiului tăciuni
aprinși în mâni și întorc pre lângă sau în jurul focului, formându-se din
tăciune sau paiele legate și aprinse pe tăciune un cerc de foc.”
Același
cercetător descrie ”Hodăițele”, sărbătorite de românii din munți și de sub
poalele Munților Apuseni din Transilvania. Hodăițele, la care participă copiii
peste 12 ani și feciorii, sunt făcute din nuiele cu câte două crengi, între
care se îndeasă paie și tuleie (paie de porumb), pe care le aprind și cu care
fac tot felul de figuri. După ce acestea ard, se înșiră tinerii, în frunte cu
un vătaf și încep a striga, batjocorind mai ales fetele nemăritate și feciorii
rămași neînsurați. Strigăturile pot fi de felul următor:
Alo more! More!
Silito, silito more!
Fata lui popa Vasile
S-a uitat în fântână
Și de ciudă și bănat
Că nu s-a mai măritat
I-a ieșit pe piele vărsat….etc.
În
privința strigărilor, se pare că rolul lor era de a sancționa orice abatere de
la normele și moralitatea tradițională, având astfel un rol justițiar. Astfel,
Ion Căliman identifică mai multe tipuri de strigături:
- satirizarea celor codaşi în muncile agricole
specifice perioadei;
- ironizarea celor leneşi, codaşi,
fuduli, mincinoşi, beţivi, zgârciţi, a femeilor făloase peste măsură, egoiste,
rele de muscă şi secretoase etc.;
- demascarea celor care nu se
căsătoreau la timp, rămânând astfel feciori bătrâni şi trebuind să-i însoare
babele, sau rămâneau „fete stătute”;
- satirizarea şi batjocorirea
vrăjitoarelor din sat, a „strigoilor” şi „strigoaielor”, a „muronilor” şi
„muroniţălor”, despre care se credea în mentalitatea comunităţilor rurale că
aveau puterea să fure laptele de la vaci sau de la oi şi să le „stărpească”
(adică să le lase fără viţei sau miei) sau să producă alte necazuri în sat,
prin intermediul spiritelor rele pe care le puteau coordona într-un anumit fel;
- deconspirarea în auzul tuturor a
aventurilor erotice nepermise şi ruşinoase, sancţionate de această „instanţă”
instaurată ad-hoc în comunitatea în care acţionează legile nescrise ale
tradiţiei etc.
În
comuna Brănești, aflată la mică distanță de Afumați, obiceiul se numește ”Urălie” și constă, de asemenea, în
aprinderea de focuri și strigări batjocoritoare la adresa moravurilor satului,
precedate însă de formula ”Urălie! Urălie! La moș Ilie în pălărie!”.
Focul,
asociat în tradițiile populare cu forța de purificare și cu fertilitatea, a luat diferite forme de-a lungul timpului.
În
comuna Afumați, în urmă cu câteva zeci de ani focul se făcea într-o cutie mică,
legată cu o sârmă și care era învârtită de participanți, în timp ce strigau ”Olelie, Olelie/De capul lui…să fie!”. Pe
parcurs au început să se facă focuri mult mai mari, asemănătoare celor descrise
în celelalte zone ale țării, iar în ultima vreme, din păcate, se constată o
deteriorare a obiceiului, în sensul că sunt arse, de cele mai multe ori,
cauciucuri, care nu fac decât să polueze mediul înconjurător, iar tinerii care
participă au un comportament care lasă de dorit. Urmele cauciucurilor arse la
Olelie se văd în comună mult timp după eveniment, la colțurile străzilor unde
au au avut loc astfel de manifestări rămânând un praf negru, greu de
îndepărtat.
Încercând
să răspundă la întrebarea dacă folclorul va dispărea, Ovid Densușianu afirma în
1909: „Nu poate fi deci vorba de o
dispariţie completă a folclorului vechi, ci numai de o reducere ori de o
modificare a lui. Grija culegătorului a fost şi este prin urmare exagerată (…)
Într-adevăr, prin culegerea de material nou, folcloriştii vor găsi totdeauna
drum deschis pentru studiile lor şi niciodată nu le vor lipsi fapte noi,
actuale, asupra cărora să-şi îndrepte atenţiunea: fiecare epocă e caracterizată
prin manifestaţiuni proprii de viaţă şi urmând aceste manifestaţiuni aşa cum
ele se reflectă în sufletul contemporanilor, folcloriştii vor avea întotdeauna
un câmp întins de cercetare”[2].
Cu toate acestea, consider că o întoarcere către ceea ce a însemnat acest
fenomen în trecut ar fi mult mai benefică decât modul în care se desfășoară în
prezent.
Autor: prof. Mădălina Sebe
Bibliografie:
Căliman, Ion. Restructurări
tematice şi conotative într-un obicei tradiţional din zona Făgetului –
„Strigarea peste sat” pe www.ccajt.ro
Marian, Simion-Florea. Sărbătorile la români, Editura Fundației
Culturale Române, Vol.1,1969
Sursa foto:
www.replicahd.ro
